Ziua care ne-a schimbat viața
Am decis să povestesc cum și de ce a venit Maia-Maria atât de repede pe lume. Va fi un articol mai lung, așa că luați-vă timp.
Mai țineți minte când eram mici și ne cerea "profa" de română să facem un rezumat dintr-o carte sau o poveste și noi subliniam trei sferturi din carte sau poveste pentru că totul ni se părea important? Asta am făcut și eu în acest articol. M-am chinuit să fac un rezumat , dar nu mi-a ieșit.
O sarcină perfectă
După o sarcină perfectă, la care visează orice femeie, o sarcină fără grețuri, fără stări de rău, cu puțini nervi 😅 dar totul hormonal , justificabil, nu? Am ajuns aici, uite că nu a fost atât de perfectă.
Singurul lucru puțin ciudat a fost că am luat foarte mult în greutate într-un timp foarte scurt și spun ciudat pentru că sunt multe femei care iau mult în greutate în sarcină, dar de la 49 de kg ajunsesem la 64 de kg în numai 26 de săptămâni și m-am și umflat foarte tare în ultimile 2 săptămâni de sarcină, aveam picioarele, fața, mâinile umflate.
Soarta sau nu...
Din punct de vedere medical am primit doar răspunsul "Schicksal" adică " Soarta ". Asta a fost explicația celor 5 medici ginecologi pe care i-am întrebat. Pentru că placenta a fost dusă la analize și nu a fost nimic în neregulă cu ea. După spusele lor placenta s-a oprit din evoluție și nu îi mai oferea bebelușului cele necesare pentru a supraviețui în burtică. Cum s-a ajuns la concluzia asta ?
Ultimul control ginecologic
Am povestit și în articolul anterior că Maia s-a născut în aceeași zi în care noi am avut starea civilă, adică într-o zi de joi. În ziua de vineri înainte de această zi de joi am avut controlul lunar ginecologic pentru observarea sarcinii.
A fost totul în regulă, tensiunea a fost puțin, dar foarte puțin mărită, s-a pus pe seama condusului ( de acasă, 30 de minute cu mașina până la medicul ginecolog ) . Dar în rest totul în regulă. Mi s-a luat probă de sânge, s-a făcut testul pentru diabetul gestațional, parametri normali, mi s-a făcut chiar și EKG pentru bătăile inimii ale bebelinei și acolo a ieșit totul în regulă.
Semnele există
Dar ca să vedeți că semnele există, doar că uneori noi nu știm să le citim când am intrat în cabinet, primele cuvinte ale medicului meu ginecolog au fost " Felicitări! Ați ajuns cu sarcina în punctul în care dacă de astăzi copilul dumneavoastră se va naște, va supraviețui", eu am zâmbit, neștiind ce mă așteaptă. Dar după cum am spus, totul a fost în regulă, niciun motiv de îngrijorare.
Stresul în sarcină dăunează!
Am ajuns acasă, mai liniștită, mai confortabilă, am văzut-o, i-am ascultat inimioara, era totul în regulă cu ea și m-am apucat de pregătiri pentru starea civilă.
Nu vă imaginați că a fost cine știe ce chef. Am făcut o masă mică acasă, pentru că era și o zi de joi, în care majoritatea munceau și ne-am și zgârcit la bani 😅 am zis că un chef mare va fi la nuntă și botez , dar pentru că eu sunt un om perfecționist și am vrut sa iasă bine chiar și această mică masă acasă , m-am stresat, bineînțeles. Să fie totul pregătit, să fie totul aranjat, să nu uitam nimic și așa am ținut-o până joi.
Lovituri slabe în burtică
Fiind prima sarcină și sarcina destul de mică, am simțit târziu primele "lovituri ". Dar începeau să fie din ce în ce mai vizibile pe măsură ce trecea timpul. Iar ora ei de distracție și carusel în burtică era seara.
Fetița mea și-a continuat programul de acrobatii în burtică, iar duminică eu am vrut printr-un video să imortalizez momentul, așa că am filmat burtica.
De luni însă, situația s-a schimbat, eu obișnuită fiind cu acrobatul din burtică la ora de "hlizeală", acrobatul meu nu și-a mai făcut programul.
Și mi-am pus semne de întrebare, oare ce se întâmplă? O fi mai leneș acrobatul în seara asta? I-am spus soțului, el a zis că poate e din cauza stresului (cu pregătirile pentru *marea masă* din sufragerie ), am zis că poate asta o fi și m-am mai liniștit, mai ales că tocmai fusesem la controlul lunar ginecologic și totul era în regulă .
De la bal, la spital
Așa a fost și marți și miercuri și joi, acrobatul meu tot obosit, eu tot stresată.
Am ajuns la starea civilă, am spus da, adică mă rog "ja", am ajuns acasă, am închinat cu toții un pahar de șampanie și când am văzut că toată lumea în jurul meu bea și mănâncă și se simte bine, atunci mi-am concentrat atenția doar spre burtică.
Mi-am dat seama că eu m-am relaxat, stresul a trecut, iar eu tot nu simt acrobatul din burtică, așa că printr-un semn subtil, mi-am anunțat cumnații (fratele soțului și soția lui) că e momentul să meargă cu mine până la spital sa vedem că totul e în regulă cu bebe. Asta era în capul meu .
Placenta oprită din evoluție
Am ajuns la spital, la spitalul nepotrivit, dar era singurul pe care îl cunoșteam din oraș, pentru că nu sunt mare fan spitale sau medici.
Mi s-a făcut ecografie, EKG, totul părea a fi în ordine, dar totuși unei asistente i s-a părut că ar trebui sa ceară și părerea profesorului. Mi s-a spus că se termina EKG-ul și voi pleca acasă, dar între timp a apărut și profesorul care în timp ce făcea ecograful mi-a explicat că bebe este prea mic pentru vârsta gestațională și că ar trebui sa mai consult o părere, el crede că placenta s-a oprit din evoluție și nu știe dacă va trebui sa nasc sau nu, dar ei nu au secție de prematuri așa că voi fi transferată la cel mai apropiat spital cu secție de prematuri dacă se va decide că trebuie să nasc, pentru că bebe e atât de mic încât nu crede că va supraviețui unui transfer.
10 minute am făcut cu ambulanța până la celălalt spital, cele mai lungi 10 minute din viața mea, mă gândeam doar la ea, îmi puneam întrebarea de ce, de ce ea ? De ce să vină pe lume atât de mică și neajutorată? Dar încă speram că va fi totul în regulă.
S-a dezlănțuit "jihadul"
Am ajuns la celălalt spital, acolo mă aștepta deja în rezervă soțul meu, de doar câteva ore în calitate de soț, sunat fiind de fratele său, a ajuns înaintea mea 😅 (și nu, nu pentru că ambulanța a mers prea încet , ci pentru că el a condus ca un nebun până la spital).
Chiar se mirau toți când eu spuneam cum mă cheamă și pe buletin apărea alt nume 😅. El era zâmbăreț și cu chef de glume, încerca să mă detensioneze și chiar a ajutat până când a venit rezultatul EKG-ului care era mai rău decât în urma cu 10 minute, de la primul spital și atunci s-a dezlănțuit "jihadul".
Medicul ginecolog șef mi-a explicat cum stă situația și că sunt șanse mai mari ca bebe să crească artificial afară, decât să rămână în burtică și să nu știm cât o va mai duce sau dacă se va îmbunătăți situația. Atunci soțul a întrebat care sunt șansele ca bebe să supraviețuiască afară, el a răspuns că șansele sunt 80% sa supraviețuiască și 20% să nu, așa că am semnat pentru cezariană de urgență.
În doar 20 de minute am fost pregătită pentru operatie și tăiată . Au năpădit pe mine vreo 10 oameni. Unul mă pregătea pentru operatie , unul era anestezistul care îmi spunea povestea pe care e nevoit să o spună, unul era medicul neonatolog care îmi povestea cum se va desfășura și ce se va întâmpla cu bebe și multe alte persoane.
M-am simțit ca într-un film în care eu eram actorul principal și totul se învârtea în jurul meu 😅, în alte împrejurimi m-aș fi bucurat de toată atenția care mi s-a acordat, dar a fost un film în care nimeni nu a râs, a fost o dramă , în care toată lumea era îngrijorată și sperau că totul va ieși bine.
O primă întălnire în calitate de soț și soție
Planul era ca după ce o scot pe bebelină din burtică, ei să o ia să o stabilizeze și după ce e stabilă să îl ia pe soț de lângă mine să îl ducă la ea să o vadă, să îi facă o poză și să îmi arate și mie poza când se întoarce la mine.
Soțul a fost alături de mine în operatie, ne-am povestit și am făcut glume, ca la prima întâlnire 😅 până când mi s-a făcut rău de la atâta împins în burtă și stomac și au ieșit toate măslinele și șampania pe care la savurasem înainte de "jihad". Nu e ceva ce vrei sa vezi la prima întâlnire, clar . 😅
Prima atingere
În timpul operației, anestezistul mi-a luat mana fără să zică nimic și a atins perdeaua ce despărțea cealaltă jumătate a corpului meu și am simțit ceva mic și rotund, dar nu am înțeles ce e și nici nu am întrebat.
Dar abia după am înțeles că aia a fost prima noastră atingere, era ea, era minunea mea, care nu plângea, care nu a scos niciun sunet și am înțeles și de ce nu mi-a spus, pentru că nu știa dacă aia avea să fie prima și ultima noastră atingere .
Prima poză
Planul și-a urmat cursul, așa că soțul a fost chemat, luat de lângă mine și dus într-o altă încapere , au urmat alte câteva clipe, minute lungi, nu știu câte, dar mie mi s-au părut iarăși ani lumină până s-a întors. Dar s-a întors, el și un telefon mobil cu o poză, cu poza ei ,a minunei noastre. Nici nu înțelegeam bine ce e în poză , dar am văzut cea mai frumoasă ființă de pe lumea asta pentru mine și atunci am înțeles că indiferent ce va fi , noi vom ieși învingători .
Prima vizită la NEO
Au urmat câteva ore petrecute la reanimare, timp în care am vorbit între noi, cu sora mea din România care nu stia cum să reacționeze, cu ceilalți de acasă care așteptau cu sufletul la gură vești (și ei săracii au trecut de la chefuială, chiuială, învârtit roata la stânga și dreapta în hore lungi moldovenești, la "stop! gata petrecerea , Luciana naște!", deci la drama cu plânsete și suspine).
Dar gândul meu era doar la ea , la minunea noastră (unde e? cum e? ce face? cum se simte?). Așa că am cerut sa fiu dusă la ea să o vad. Am fost dusă cu pat cu tot și nu știam cum să reacționez, m-am bucurat atât de tare să o vad , mi-am dorit nespus să o ating, să o iau în brațe, dar a trebuit să învăț să aștept, asta e prima lecție a unui părinte de prematur și cea mai dură, faptul că trebuie să aștepți, să ai răbdare.
După ce mi-am văzut minunea, prima dată m-am speriat, nu mai văzusem niciodată un bebeluș prematur, nici măcar în poze, pe lângă faptul că era acoperită cu tot feluri de cabluri, dar după m-a cuprins un sentiment de liniște, emoție, bucurie, iubire, simțeam că parcă acum suntem compleți.
Nu am stat foarte mult la ea, pentru că ocupa și mult spațiu patul meu, am fost dusă în rezervă, am avut o cameră de familie, unde a dormit și soțul meu, Nonu, alături de mine, ce noapte a nunții... fiecare într-un pat de spital, eu operată și o mini bucată de omuleț singură într-un incubator.
Bineînțeles că nu am reușit să mă odihnesc, am mers mai târziu din nou la bebe și acolo unul dintre doctori ne-a explicat cum se prezintă situația, că Maia e momentan stabilă, dar primele zile sunt critice și trebuie să vedem cum evoluează, că e intubată, deci respiră artificial, pentru că plămânii nu au apucat sa se dezvolte suficient. Îmi doream doar sa o pot atinge.
Dar toate vin la timpul lor.
Semnat - O mamă de prematur relaxată
Comentarii
Trimiteți un comentariu