Prima îmbrățișare
Acesta e un articol bonus pentru a înțelege mai bine de ce părinții de prematuri au anumite "avantaje" să le spunem așa, cum îmi place mie mereu să spun "să privim partea pozitivă a lucrurilor". Ei dragilor, dacă încă nu v-ați gândit la asta, să știți că sunt foarte multe lucruri pozitive în a fi părinte de prematur. Da, este enorm de greu emoțional, dar e și tare frumos.
De exemplu, prima îmbrățișare. Știu că primul contact cu bebe este un gest încărcat emoțional pentru orice părinte, dar gândiți-vă cam cum e pentru un părinte de prematur, care așteaptă cu nerăbdare să facă asta? Care numără zilele să poată face asta? Cam cum e sentimentul? Pentru un părinte de prematur practic asta e o victorie. E deja o "luptă" câștigată. Este un miracol. Lacrimile îți curg pe obraz fără încetare, îți este teamă să nu cumva să faci o mișcare greșită, dar ce simți în momentul ăla este greu de descris în cuvinte, este ca o minune trăită atunci pe moment și atunci simți că timpul se oprește în loc. Și asta îți dă putere să mergi mai departe, să fii puternic și să aștepți răbdător ca puiul mic mic să crească să îl poți ține mereu în brațe.
Acum vreau să vă povestesc și o întâmplare amuzantă, acum mi se pare amuzantă, că atunci nu mi s-a părut. În una dintre zilele în care mi s-a pus puiuțul în brațe, transferul a fost făcut cu succes. Dar pentru bebelinā era ora mesei și după cum am povestit deja, laptele trebuie sondat încet. Așa că asistenta venea din timp în timp și mai sonda. Eram amândouă liniștite eu și bebe, relaxate, ne bucuram de momentul nostru de alint, tati era lângă noi și ne privea mândru. Exact ca și în poza de mai sus, sunt multe cabluri care vin la pachet cu bebe și atârnă care mai de care în jurul tău. Când asistenta a venit să sondeze, s-a împiedicat de un cablu și culmea fix de cablul cu oxigen care, practic, a fost smuls. Bineînțeles că aparatele au început să țiuie, ea s-a grăbit să le pună înapoi, eu m-am speriat pentru că știam că nu mai primește în acele câteva clipe oxigen, tati s-a enervat destul de rău, dar ne-am controlat, cablul a fost repede montat înapoi și am tăcut cu toții. Fiecare dintre noi încerca în sinea să cugete la ce s-a întâmplat și să încercăm să ne calmăm. Asistenta a fost cea care a rupt tăcerea și cu un glas aproape sfâșiat a spus "nu mă puteți ierta , așa?". Sincer atunci pe moment îmi venea din toată inima să zic că NU, dar am spus că e totul ok să nu își facă griji, bine că bebe nu a pățit nimic. Acum mă amuză și îmi aduc aminte cu drag de toată situația asta, știți de ce? Pentru că am înțeles că toți suntem oameni și toți greșim și da, accidentele se pot întâmpla. Iar pe lângă asta, este asistenta care a prins cel mai mare drag de Maia și fix ea este asistenta care a avut cea mai mare grijă de Maia când noi nu eram acolo, îi cânta, se juca cu ea, o liniștea de câte ori avea nevoie.
Pe lângă prima îmbrățișare, primul moment de alint, mai sunt și alte momente de memorat și speciale, mai speciale, atunci când ești părinte de prematur. Prima băiță de exemplu, pentru unii părinți este un moment de stres pentru că nu știi ce să faci, îți este frică, pentru unii părinți este un moment special, dar ia gândiți-vă cum este pentru un părinte de prematur care își vede pentru prima dată copilul într-o cădiță de păpuși? Din nou ai sentimentul că timpul se oprește în loc.
Sau cum e când îți vezi copilul pentru prima dată îmbrăcat în haine? Cam cât de banal și cât de normal e pentru părinții care nasc la termen lucru ăsta, pe atât de special este momentul acesta pentru un părinte de prematur. E ceva atât de amuzant, de dulce, de emoționant și în momentul ăla îți dai seama că puiul tău crește. Că în sfârșit ești mai aproape cu un pas de normalitate și de a merge acasă. Cel puțin asta e ceea ce am simțit eu.
Dacă o mamă, un tată are timp 9 luni să se pregătească pentru venirea pe lume a bebelușului și atunci când vine tot nu te simți pregătit și tot te simți stângaci, pentru că nimeni nu s-a născut învățat, iar bebe, din păcate, nu vine cu manual de instrucțiuni, gândiți-vă că un părinte de prematur, deși și el devenit prematur părinte, are timp cât bebe e în spital să învețe toate lucrurile astea și atunci când merge acasă știe deja tot ce trebuie sa facă și își cunoaște deja copilul.
Eu când am conștientizat toate lucrurile astea, mi-am dat seama că suntem speciali și i-am mulțumit lui Dumnezeu că am fost aleși. Toate lucrurile care pentru unii sunt banale sau nu, pentru un părinte de prematur sunt de două ori mai emoționante și mai importante.
Iar pe lângă toate lucrurile astea am învățat să am răbdare. Mi-am dat seama cât de prost stăteam la capitolul ăsta, dar uite că mi-au trebuit 30 de ani și o minune ca să învăț că lucrurile frumoase vin uneori atunci când ai răbdare.
Și nu în ultimul rând mi-am dat seama cât suntem de puternici. Am învățat unul de la altul, dar mai ales de la Maia, să fim puternici.
Eu mereu îi spun Maiei "Să crezi în minuni, pentru că tu ești una dintre ele!". Așa că asta vă zic și vouă , să credeți în minuni, pentru că dacă sunteți mai ales părinți de prematur, tocmai trăiți una.
Semnat - O mamă de prematur relaxată
Comentarii
Trimiteți un comentariu